growing up in ww 3

au trecut deja trei ani de la ziua aia ploaiasa in care am pornit entuziasmate sa cautam facultatea. nu stiam pe atunci mai nimic din Bucurestiul care acum m-a rapit pe vecie. ca printr-o minune am ajuns la eroilor, am pornit de la razoare pe panduri..am ocolit tot cotroceniul si am trecut usor, usor de curtea facultatii. intr-un final ne-am aventurat pe niste stradute si am dat de fundul vestitei facultati de psihologie din bucuresti. cata veselie, cat entuziasm. urma sa fiu studenta peste nu mai mult de jumatate de an. urma sa fac zi de zi ce-mi place si sa fiu multumita cu alegerea profesionala. urma sa am niste colegi minunati si sa o luam impreuna de la capat, pe drumul studentiei, cu petreceri si rasete, cu veselie si intelepciune. asa trebuia sa fie.

acum stiu Bucurestiul ca pe propria-mi casa. acum Bucurestiul imi este casa, este acasa mult cautata. cotroceniul, eroilor, panduri, razoare este locul pe care-l urasc aproape cel mai tare pe aici. e departe, e incomod, e de strabatut centrul aglomerat. e locul unde am pierdut aproape trei ani de pomana. unde am injurat si am tipat. este locul unde am facut ingerasi si am tipat de bucurie. locul unde am intalnit niste oameni minunati. poate o sa il urasc mai putin. ma apropi cu greu de ultima suta de metri. acum ma simt in siguranta acolo. biblioteca imi da linsite si spor de munca. ma cuprinde o usoara panica. se termina in curand totul. iar nu stiu exact catre unde/ce alerg. pasii mici inca mai sunt problema mea. devin anxioasa. si totusi.. ultimele luni au fost din ce in ce mai bune.

ah, ce bun e ceailul la cotroceni.

cine esti, cine sunt?

ce mai beau, ce mai cant?

ciocolata calda si russian red. si ma prefac ca nu am de terminat licenta. si nu imi ascult nenorocitele de instincte. de fiecare data cand ma hotarasc sa mai dau drumul la autocontrolul ala uit de instinc. nu se potrivesc si ele ale dracului niciodata. si cum locul meu e pe pamant, cu picioarele adanc infipte in nisip, ma prabusesc repede la fiecare incercare de a zbura. that's what happens when i fuckin lose my head in the process..

sunt nervoasa si dezamagita (de/pe mine). o sa-mi treaca. de data asta a fost diferit, dar atat de la fel. i just don't geeet it.

buy me with a cup of tea.

sunt obosita si stresata. stresul asta se manifeste insa cam ciudat. e un fel de macinat interior care nu ma lasa sa socializez, sa ies din casa si sa pierd foarte mult timp la filme. insa tot nu ma simt foarte productiva. speram ca saptamana asta sa fac mai multe..

oamenii au incredere in mine. imi vorbesc, imi povestesc fara nicio teama (vizibila) ce au patit, ce planuri au, unde vor sa ajunga si de ce sunt cine sunt azi. nu inteleg cum de. in ultima vreme si eu am inceput sa povestesc despre mine mult mai usor, mult mai multe si mai multor oameni. dar sunt lucruri care m-am marcat si le tin pentru mine. sau le stiu doar oamenii suficient de apropiati. in contextul asta oricum nu conteaza ce fac eu. cert e ca mi se povestesc lucruri. daca stau bine sa-mi amintesc a fost asa cam din totdeauna. imi place rolul de confident, partner in crime. dar nu inteleg ce insusire de ale mele ii provoaca pe ceilalti sa mi-l atribuie. nici macar nu consider ca par omul care sa stie sa asculte. in ultima vreme sunt atat de preocupata de propria-mi persoana incat nu mai stiu ce-mi fac prietenele. le ascult povestile pana la jumatate si deviez cu prima ocazie. povestesc de zeci de ori aceleasi patanii stupide. evit sa ascult? mi-e frica de..? pe de alta parte sunt curioasa si implicata. probabil ca asta face oamenii sa vorbeasca. deci poate nu tine de incredere. dar ce fac din momentul in care am dezlegat misterul?

psihologia mi-a incuiat capul. totul din jur de legat de domeniul asta. interactiunile mele nu mai sunt de mult timp simple. peste tot vad cate un substrat, orice defapt poate sa insemne altceva. si totul se intampla natural. am ajuns involunatar sa abordez oamenii cum stiu ca vor reactiona mai bine pentru a obtine ce vreau. mi-e frica sa nu ma pierd in tot procesul asta de dezvoltare. cred ca eu nu voi mai fi eu cand voi lasa de-o parte bunii mei prieteni ironia si sarcasmul. pana atunci cred ca sunt pe drumul cel bun. sa tot fiu o fereastra.

sunt fericita pentru ca nu m-am oprit cand am spus ca nu mai pot. pentru ca am gasit lucruri care imi plac. pentru ca nu mai ratacesc atat de mult. pentru ca stiu ca sunt in stare sa ma ridic. pentru ca am invatat ca sunt puternica. pentru ca ma pot baza pe mine. pentru ca nu imi mai este frica. pentru ca am invatat sa rad si sa zabesc. pentru ca am ajuns sa fiu definita ca fiind plina de viata. pentru ca au ajuns sa-mi placa .. cainii. pentru ca am inteles diferenta dintre un tico s oi skoda. asta a fost continuarea listei. ar putea sa mai urmeze. va urma. in capul meu se continua oricum.

i hate coffee. try to buy me with a coffee. i ain't cheap. but i love this song.

nobody saw us leaving right after the show

in ultima vreme am inceput sa imi pun intrebari peste intrebari. de vina este dezvoltarea, evident. dorinta de autocunoastere si alte bazaconii. printre care oameni noi, vechi si filme. seriale. sex and the city. the secret diary of a callgirl. cu ultima a inceput totul.
stau si ma tot gandesc cam cum o fi sa fi indragostit(a) pe bune. sentimentul ala de l-ai vazut si te-ai topit. si m-am tot gandit daca am simtit asa ceva vreo data cu macar unul din prietenii mei. ceva ne-impus. ne-gandit ca e cazul sa ma "indragostesc". am fost topita dupa careva? am stat treaza sa-mi imaginez diverse scene? sa visez la el? sa visez cu ochii deschisi? repet, fara sa programez chestiile respective. habar nu am. probabil daca ma apuc sa citesc in urma am sa gasesc chestii asemanatoare. problema e insa ca nu imi amintesc. deci asta-i ce conteaza.

probabil ca singurul tip de care pot zice ca am fost indragostita ca m-a lovit ceva in cap a fost cel care nici ca mi-a acordat atentie. arata al dracului de bine, ma topeam numai cand ma gandeam la el, nu eram in stare se port o conversatie mai lunga de cinci fraze, ascultam fascinata fiecare vorba si tot ce facea era fantastic. curca beata. ah, si saream la orice avea nevoie, orice secunda de atentie pe care mi-o acorda. ce sa mai, era un zeu-leu. si acum ii mai stiu ziua de nastere, melodiile preferate si id-ul. probabil ca daca imi acorda atentie nu m-ar fi fascinat atat. ah, si nu aveam 13 ani. in jur de 17 cam erau. posibil ca aia a fost indragosteala mea. din aia mai pe bune. asa o fi si la 20, la 30?

tare-s curioasa cum sunt cand imi pierd capul. cand sunt beata de fericire.
asta nu inseamna ca acum sunt trista. nu am mai fost deprimata de o luna. e mult pentru mine. zambesc ca fraiera in majoritatea timpului, rad, comunic, vorbesc cu majoritatea fostilor cu o usurinta pentru care m-as fi invidiat acum un an (doi). aproape ca-s optimista, nu ma mai stresez pentru fiecare tampenie, ma trezesc destul de devreme de buna voie si nu mai marai primele ore, nu ma mai crizez la fel de tare, mananc fara sa ma plang ca pan' acum. incerc sa imi gasesc provocari mai utile si sa nu-mi mai petrec atat timp gasind un tip care oricum nu-mi place de care sa ma mai leg putin.

fuck, i'm good. abso-fucking-lutely.

not a single fuck was given that day..

cam asta-i atitudinea mea de noul an. sper tare mult sa nu fie linistea dinaintea furtunii, desi nu cred. parca-s mult mai calma, imi bat capul mai putin pentru toate tampeniile care ar putea aparea si-s ceva mai eficienta.
sunt multumita momentan cu mine, cu ce am prin jur si nu stau sa tanjesc la prostii (sau prosti!). am atitudinea aia indiferenta pe fata, rad mult, vorbesc mult, fac ce-mi place, cand si cum vreau eu. prima data dupa vreo doi ani sunt fericita sa fiu singura, fara vreun asa-zis iubit. mbine, e prima data dupa mult timp cand sunt indeajuns de sigura pe mine incat sa ma zbat fara un back-up.

invat. invat sa-mi pun nevoile mele mai sus decat orice altceva. invat indiferenta si ignoranta. invat sa ma joc leapsa. si astept momentul sa atac. astept sa fiu pregatita sa ma implic. pana atunci am sa fiu calma, am sa-mi vad de mine, de variantele si optiunile mele.

Oh, cat sper sa fiu acceptata. am planul pe urmatorii doi ani deja stabilit, un "nu" m-ar dezorganiza.


2012, sper sa nu fi ultimul meu an.

don't feel like cryin' no more.

stau in motul patului, cu beculetele de pe pereti aprinse, geamul deschis. miroase a iarno-vara. e frig, dar simt vara in vene, ii simt caldura. inca mai am sticlele de acum doua nopti in preajma.
m-am schimbat de cand a inceput nebunia blogului. am crescut, am invatat ca-s bune greselile, am invatat sa vorbesc, sa zambesc, sa trec peste, sa iert, sa accept.. nu le fac pe niciunele perfect, but i'll get there. incerc sa experimentez ceva nou.. increderea in mine. e ciudat. am inceput anul fara sa imi pun tone de intrebari, m-am dus cu vantul. nu stiu cat de bine va fi pe termen lung, nu stiu daca efectul va fi unul bun sau din potriva. dar, am douazeci de ani, cand ar trebui sa invat?
am ajuns la concluzia ca vrea o viata normala cand voi fi suficient de mare. vreau un barbat pe care sa-l astept acasa cu drag, un caine mare (alaturi de asta mic) si o patura pufoasa. pana acolo insa mai este. pana acolo de ce sa imi pun intrebari, sa-mi fac ganduri, planuri, vise..?
cea mai dura constatare a anului trecut a fost ca nu am stiut sa ma respect, sa tin eu la mine. normal ca m-am simtit singura si parasita daca nici macar eu n-am fost de partea mea. fiecare e responsabil pentru el.

anul 2012 va fi unul fericit, trebuie! rectific, in anul asta voi fi fericita. cinci ani au trecut, e cazul sa fiu eu.


imi place melodia, se pastreaza pentru momentele emo.

aventura maitreyi

nu mi-a placut niciodata Maitreyi. fiecare cuvant citit m-a chinuit si nu am putut nicicum sa empatizez, sa inteleg, sa ma transpun, sa imi doresc sa ajung in lumea ei. nicicum!
si uite-ma, cum e viata ea minunata, aproape de lumea fetei, fix in motul Pakistanului. stiu. maitreyi era prin india, stiu pakistanezii nu-s tocmai buni prieteni cu indienii. dar pentru un om care oricum nu prea e familiarizat cu cultura orientala, e cam tot pe acolo. omul incult in cazul de fata sunt eu. m-am urcat in avion nestiind in ce lume voi cobori, nevrand sa citesc sau vad prea multe despre locul unde urma sa-mi petrec aproape o luna din viata.
si cum spuneam, m-am dat jos din avion, prima data in turcia. si am stat 6 ore cu ochii-n laptop, cu castile in urechi nevrand sa interactionez cu vreo specie umana. m-am inconjurat de toate nationalitatile, de la europeni curati, la asiatici galagiosi, la arabi maronii-murdari, negrii sexosi. m-am facut ca nu vad si nu aud. am ajuns sa-mi astept urcarea in avion. brusc m-am simtit inconjurata numai de maronii. am zburat cu inima-n dinti 5 ore cu ei. detalii, detalii.
cand am ajuns pe terioriul pakistanez m-am ingrozit. literalmente primul gand a fost "se poate mai rau ca-n romania !!". se poateee! dupa ce mi-am pescuit si trecut bagajele prin toate controalele posibile (thanks stranger usor-maroniu!) am iesit pe portile aeroportului. in stanga si dreapta astepta o multime de oameni, calcandu-se in picioare, tipand. Am zarit undeva in departeare doua maini albe, singurele de altfel. am fugit catre ele, in masura in care se putea cu cele 30kg pe care le taram dupa mine.. m-am aruncat in bratele lor si am inceput sa tremur. cu greu mi-am tinut lacrimile acasa. n-am plans de emotii, dor sau alte bazaconii. soc cultural mi-as fi numit lacrimile.
niciodata nu mi-au placut locurile straine, tot timpul mi-a placut in romania, m-am simtit acasa. nu mi-a placut sa calatoresc, sa cercetez, sa descopar, sa caut. nu mai iesisem de mai bine de doi ani din tara de..lene. lene sa fac pasaport, lene sa caut bilete, hotel, sa decid unde si cu cine.
inca nu a trecut socul. e un mix amaro-acrisor. e ca-ntr-o piata maare cu multi, dar multi, tigani prietenosi. pe cat de ciudati sunt ei, pe atat de mult imi apreciez (daca asta e cuvantul potrivit). am intalnit aici o incredere in oameni, o sinceritate si o incercare de a ajuta si de a se la ajutati de nu-ti vine sa crezi. am mentionat de respect si bun simt?
politica lor de a vinde e fantastica. iei acasa ce vrei, probezi, daca-ti place te intorci si platesti, daca nu returnezi. no hard feelings. asta se aplica de la pietre la blanuri.
sunt de-o data socata si fascinata. ma lupt cu barierele mele, cu acceptanta mea, cu intelegerea, cu judecatul inainte de vreme. nu-i usor..

trebuiau notate undeva impresiile. nu trebuie sa la arunc in cosul uitarii si pe ele.

candva, candva, o sa-mi amintesc cu drag.