mi-e dor si doare.

am sa ajung sa innebunesc, la propriu.
e ciudat cum realizez ca mi se schimba perspectiva asupra vietii mele, cum incep sa imi doresc chestii la care am promis ca nici macar nu ma voi gandi. am realizat ca singuratatea doare cel mai tare. ca poate nu este chiar atat de fun sa fi independent pana la adanci batraneti, ca poate nu chiar asta e scopul vietii (sa demonstrezi tu cat de bine te poti descurca pe propriile picioare). probabil ca sunt chiar mai multi care fac fata lucrurilor singuri decat in doi, trei sau mai multi. posibil ca asta-i o provocare mai interesanta. la fel de posibil e sa fi realizat ca nu pot singura si sa dau acum inapoi. cert e ca acum sunt mai singura ca oricand, desi nu-s singura. primele doua zile ale lunii au trecut cu greu. inca nu imi vine sa cred ca am ajuns intr-a treia. si inca e prea devreme sa le numar.
mi-e atat de frica. si mi-e atat de dor. am nevoie de acele doua brate care sa ma tina macar in apropierea liniei de plutire. nu vreau sa o iau razna.