sweet november and purple rain.

e noiembrie si nu mai este atat de aprins rosul. si viata s-a schimbat mult in ultimul an. folosesc prea des si-ul, stiu, dar imi place.

nici nu stiu exact ce vreau sa spun, ca de multe ori. sunt dezamagita si m-am saturat sa imi innebunesc prietenii cu frustrarea asta. plus ca trebuie sa reiau prea mult ca sa ma inteleaga. nu-mi place sa ma cenzurez pe propriul blog. sunt dezamagita de alegerile mele cand vine vorba de oamenii, mai cu seama baietii, pe care ii aleg in preajma mea. trebbuie sa dau masca jos, s-a usacat, e un fel de postare in direct. gata.

sunt dezamagita pentru ca stiu exact ce am nevoie, ce fel de tip imi doresc, dar cumva cedez prea devreme. ceva de genul primul venit..primul sosit. nu conteaza ca stiu ca nu va fi niciodata ce vreau, eu il accept, il primesc langa mine, il iubesc, iar la un moment dat nu mai suport prostia din capul meu, ipocrizia in care ma scald si incercarea mea de a ma convinge ca e bine si asa. nu, nu e bine si asa. exista ce imi doresc, dar nu la fiecare colt de strada. voi ajunge intr-o zi sa am destula incredere in mine incat sa nu ma mai simt implinita doar datorita faptului ca am un tip langa mine. sau apreciata. intr-adevar, cel mai bine ma simt cu un tip langa mine, cu cineva pe care sa-l pot suna cand am chef si sa vorbesc, cu doua brate care sa ma stranga strans, dar e cazul sa nu ma mai multumesc cu putinul pe care l-am primit pana acum.
ma gandesc mult prea des cum as reactiona daca m-ar suna. daca m-ar cauta. daca ar da macar un mic semn ca totul s-a schimbat. nu-i bine. nu fac bine. principiul meu mereu a fost ca daca ceva s-a terminat asa trebuie sa ramana. dar e noiembrie si-s vulnerabila. si totusi, daca ma gandesc cat m-ai dezamagit. am cerut ajutorul, ti-am zis cat sunt de disperata, ti-am zis ca mi-e frica si tot ce ai facut a fost sa imi dai doua mesaje in doua zile diferite zicand ca nu stii de ce nu mai putem vorbi. asta mi-a demonstrat inca o data cat de imatur esti si cat de putin contez eu. asta ma face sa spun clar ca nu vreau sa mai aud in viata mea de tine. pe de alta parte insa.. imi place sa fiu luata in brate, sa am cu cine vorbi. si ma irita ca nu ma cauti. de fapt, nu stiu daca vreau asta. orgoliul clar vrea. vreau sa stiu ca nu m-ai uitat si ca ti la mine si ti-e dor. eu parca nu vreau. pentru ca cel mai probabil tot urat as vorbi, tot nervoasa as fi, tot as incepe sa plang la primele tare cuvinte urate.

n-am mai plans de mult. din momentul in care dupa ce te-am sunat speriata ti-ai bagat picioarele. ce-ar fi fost daca? atunci ce ai fi facut? as vrea sa plang si sa se duca toate frustrarile, gandurile, asteptarile, sperantele, visele, supararile legate de tine. dar nu se poate. se vor duce toate cat de curand. intr-o zi, cand vei fi suficient de matur, vei realiza ce s-a intamplat.
cel mai rau imi pare pentru ca stiu ca toate cacaturile pe care le-ai spus nu-s adevarate. nu vei vorbi frumos despre mine, nu te vei gandi cu drag in urma, nu iti vei aminti in contexte placute despre mine, iar urmatoarei daca-i vei spune ceva despre mine cu siguranta nu va fi de bine. voi fi una dintre multele.

cu speranta ca va fi ultima zi tulburata cu ganduri despre tine.

e noiembrie si e timpul sa zbor mai sus. sa am rabdare, sa devin iar 'sweet child o' mine'. so, where is my sweet november?