aventura maitreyi

nu mi-a placut niciodata Maitreyi. fiecare cuvant citit m-a chinuit si nu am putut nicicum sa empatizez, sa inteleg, sa ma transpun, sa imi doresc sa ajung in lumea ei. nicicum!
si uite-ma, cum e viata ea minunata, aproape de lumea fetei, fix in motul Pakistanului. stiu. maitreyi era prin india, stiu pakistanezii nu-s tocmai buni prieteni cu indienii. dar pentru un om care oricum nu prea e familiarizat cu cultura orientala, e cam tot pe acolo. omul incult in cazul de fata sunt eu. m-am urcat in avion nestiind in ce lume voi cobori, nevrand sa citesc sau vad prea multe despre locul unde urma sa-mi petrec aproape o luna din viata.
si cum spuneam, m-am dat jos din avion, prima data in turcia. si am stat 6 ore cu ochii-n laptop, cu castile in urechi nevrand sa interactionez cu vreo specie umana. m-am inconjurat de toate nationalitatile, de la europeni curati, la asiatici galagiosi, la arabi maronii-murdari, negrii sexosi. m-am facut ca nu vad si nu aud. am ajuns sa-mi astept urcarea in avion. brusc m-am simtit inconjurata numai de maronii. am zburat cu inima-n dinti 5 ore cu ei. detalii, detalii.
cand am ajuns pe terioriul pakistanez m-am ingrozit. literalmente primul gand a fost "se poate mai rau ca-n romania !!". se poateee! dupa ce mi-am pescuit si trecut bagajele prin toate controalele posibile (thanks stranger usor-maroniu!) am iesit pe portile aeroportului. in stanga si dreapta astepta o multime de oameni, calcandu-se in picioare, tipand. Am zarit undeva in departeare doua maini albe, singurele de altfel. am fugit catre ele, in masura in care se putea cu cele 30kg pe care le taram dupa mine.. m-am aruncat in bratele lor si am inceput sa tremur. cu greu mi-am tinut lacrimile acasa. n-am plans de emotii, dor sau alte bazaconii. soc cultural mi-as fi numit lacrimile.
niciodata nu mi-au placut locurile straine, tot timpul mi-a placut in romania, m-am simtit acasa. nu mi-a placut sa calatoresc, sa cercetez, sa descopar, sa caut. nu mai iesisem de mai bine de doi ani din tara de..lene. lene sa fac pasaport, lene sa caut bilete, hotel, sa decid unde si cu cine.
inca nu a trecut socul. e un mix amaro-acrisor. e ca-ntr-o piata maare cu multi, dar multi, tigani prietenosi. pe cat de ciudati sunt ei, pe atat de mult imi apreciez (daca asta e cuvantul potrivit). am intalnit aici o incredere in oameni, o sinceritate si o incercare de a ajuta si de a se la ajutati de nu-ti vine sa crezi. am mentionat de respect si bun simt?
politica lor de a vinde e fantastica. iei acasa ce vrei, probezi, daca-ti place te intorci si platesti, daca nu returnezi. no hard feelings. asta se aplica de la pietre la blanuri.
sunt de-o data socata si fascinata. ma lupt cu barierele mele, cu acceptanta mea, cu intelegerea, cu judecatul inainte de vreme. nu-i usor..

trebuiau notate undeva impresiile. nu trebuie sa la arunc in cosul uitarii si pe ele.

candva, candva, o sa-mi amintesc cu drag.